Sună a scenariu cunoscut. Toţi ne-am întâlnit cu el – fie în viaţa personală, a prietenilor sau cunoscuţilor nostri, precum şi în cabinetul de psihoterapie.

Mi-am pus întrebarea ce anume intervine, ce anume se întâmpla într-un cuplu de apar aceste probleme care, de multe ori, sfârşesc într-un divorţ. Răspunsul l-am găsit în cartea lui John Welwood – „Călătoria inimii – Calea iubirii conştiente”, autorul conturând foarte clar obstacolele ce apar în calea iubirii. El identifică urmatoarele ostacole:

• Istoria de familie şi tiparele condiţionate

În societatea actuală, în care s-au destrămat sau au dispărut familiile extinse, comunităţile unite şi ritualurile de iniţiere, influenţa părinţilor asupra copiilor este foarte accentuată.

Acest  lucru, însă, nu se întâmpla în societăţile tradiţionale ce aveau rituri de pubertate care să ajute copilul să se separe de părintele de sex opus şi să se identifice cu o comunitate mai mare de adulţi de acelaşi sex. Astfel, impactul părinţilor asupra copiilor era mult diminuat.

În prezent, familia nucleu modernă a devenit o oală sub presiune în care problemele părinţilor, cu iubirea şi intimitatea lor, le sunt transmise direct copiilor. În acest caz, relaţiile dintre părinţi si copii devin fie prea apropiate, fie prea distante.

• Abandonul şi invadarea

Oamenii ai căror părinţi au fost distanţi sau nedisponibili – adică este vorba de un ataşament nesecurizant – se tem, de obicei, de pierderea iubirii şi contactului. Se agaţă de relaţii în mod dependent, de frică să nu fie neglijaţi sau abandonaţi din nou.

Celălalt caz, este al copiilor ai căror părinţi au fost prea apropiaţi, invazivi, dominatori, dar în acelaşi timp neglijenţi faţă de adevăratele nevoi relaţionale ale copilului – tipul de ataşament izolat. Aceşti copii, deveniţi apoi adulţi, se tem să nu-şi piardă integritatea ca indivizi, se tem de invadare, de a fi controlaţi emoţional sau sufocaţi de un partener intim.

• Poveştile şi scenariile

Poveştile şi scenariile de viaţă determină felul în care stabilim relaţii şi în care ne comportăm în aceste relaţii şi astfel devin profeţii autoîmplinite ce conduc la însăşi situaţia de care ne temeam cel mai mult. Apoi, acest lucru oferă dovezi care le justifică, făcându-le să se înrădăcineze şi mai puternic. De fapt, ele raţionalizează şi perpetuează locurile rănite şi tensionate din noi.

Problemele nerezolvate dinăuntrul nostru vor fi mereu proiectate şi puse în act în forma conflictelor dintre noi şi partenerii noştri intimi.

• Proiecţia şi polarizarea

Oamenii aleg adesea un partener cu un scenariu care e imaginea în oglindă a propriului lor scenariu de viaţă.

Aici intervine şi umbra noastră. Renegarea unor părţi din noi şi proiectarea lor în afara noastră ne determină să reacţionăm exagerat la ele când le vedem. De fapt, transformăm acele părţi în altul. Majoritatea conflictelor serioase din cuplu sunt alimentate de acest tip de proiecţie.

O dată conştientizate aceste bariere din calea unei relaţii armonioase, urmează pasul următor şi anume să ne consolidăm puterea acolo unde avem nevoie.

Orice conflict serios dintr-o relaţie ne indică acele locuri rănite din noi cărora le-am întors spatele şi care, de fapt, au nevoie de atenţie şi vindecare. În miezul acestor răni se află o nevoie esenţială nesatisfăcută – cum ar fi să ne iubim sau să fim noi înşine. Exprimarea unei nevoi într-un mod distorsionat apare atunci când suntem sub influenţa criticului acuzator – care ne face să ne simţim vinovaţi şi ruşinaţi de nevoie sau a copilului rănit – care îşi manifestă suferinţa într-un mod compulsiv, care îi dăunează.

Pentru a întrerupe ecest ciclu de suferinţă trebuie să ne investim singuri cu putere, stabilind o relaţie directă şi matură cu nevoile noastre. Atunci nu va mai trebui să ne cerem scuze sau să ne luptăm, ci va fi suficient să ne exprimăm nevoile şi sentimentele clar şi simplu: “Am nevoie…”, “Mă simt…”.

Este util şi să ne punem întrebarea, la orice iritare pe care o simţim faţă de partenerul nostru: “Ce oglindeşte asta din mine? La ce mă obligă să mă uit în mine însumi?”

În loc să ne concentrăm asupra greşelilor celuilalt, putem începe să analizăm unde avem noi nevoie să ne maturizăm.

Şi nu în ultimul rând, trebuie să acceptăm că indiferent cât de apropiaţi suntem de o altă persoană, o parte din noi este fundamental şi veşnic singură, dar şi liberă.

Pe de altă parte, nu există individ total independent.

Descoperirea cheie în orice relaţie este că: “relaţia nu este o formă de a fi împreună, ci o curgere neîntreruptă înainte şi înapoi între apropiere şi separare. Spaţiul este ceea ce permite intimităţii să existe.”

În concluzie, esenţa oricărei relaţii de cuplu vii şi armonioase este devotamentul celor doi faţă de dezvoltarea personală a fiecăruia.

Casnicia impune curajul de a accepta cresterea reala, schimbarea si riscarea propriei libertati. Crizele maritale nu sunt ele insele simptome patologice. Fenomenele patologice ale casniciei apar din evitarea crizelor normale si inevitabile ale dezvoltarii. De aceea, acest tip de psihoterapie are ca scop atingerea unor obiective de cuplu si nu a unor obiective individuale. Cei doi parteneri ai cuplului isi vor fixa teluri comune, pe care vor incerca sa le atinga cu ajutorul psihoterapeutului, dar este important sa se distinga intre ceea ce ar fi de dorit si ideal (scop ideal) de ceea ce este posibil (scop realist). Terapia conjugala se adapteaza nevoilor cuplului, stadiului sau de dezvoltare si posibilitatilor sale.

In viata de cuplu sunt numeroase momentele cand simtim nevoia unui ajutor din afara. De aceea, putem apela la un psiholog atunci cand traversam situatii dificile precum:
 partenerul a devenit doar parintele copilului nostru, fiind din ce in ce mai putin sot/sotie si iubit/iubita
 dupa atatia ani de canicie, am aflat ca ma inseala
 viata noastra sexuala sufera de la o vreme
 nu ne mai simtim apreciati, intelesi, doriti sau iubiti

Dificultatile din viata familiei pentru care se adreseaza unui psiholog sunt:
 Comunicarea deficitara intre membrii familiei
 Neintelegeri intre parinti si copii
 Separari ale parintilor, divort
 Perioade de criza: boala grava a unui membru al familiei, dependenta de substante
 Orice alte dificultati care afecteaza mai multi membrii ai familiei

Consiliere parentala

Prin intermediul consilierii parentale o persoana isi poate imbunatatii calitatile de parinte. Obligatia de baza a unui parinte este de a oferi copiilor siguranta si dezvoltare sociala. Este datoria parintelui de a-l ajuta pe copil sa se simta in siguranta din punct de vedere emotional, intelectual si fizic in societate.

De aceea, parintii si viitorii parinti ar fi bine sa constientizeze importanta relatiei cu copilul sau si sa ii inteleaga nevoile pe masura ce acesta creste. Exista insa situatii care par uneori greu de depasit si care nasc o multime de intrebari – situatii in care parintii ar avea nevoie de indrumare in a descifra reactiile copiilor pentru a sti cum sa procedeze. Iata cateva dintre problemele specifice copiilor: tulburari alimentare, ticuri, enurezis, mutism electiv, tulburari de comportament, tulburari de adaptare, insingurarea, tristetea, timiditatea, furia, esecul scolar, sentimentul pierderii, anxietatea, fobiile, conflictele, refuzul scolar, agresivitatea. Toate acestea pot fi discutate impreuna in cadrul consilierii parentale.