Desi a venit toamna, gandul meu este tot la concediu. Dar nu la cel de anul acesta. Imi amintesc o zi de plaja dintr-o vacanta de acum 3-4 ani.
Era tot in Grecia. Soare, apa, nisip, pe plaja cativa oameni. Nu prea multi. Doar pe litoralul romanesc am vazut aglomeratie pe plaja.
Langa sezlongurile noastre (eram cu sotul meu), s-au asezat doua familii de nemti. Sotiile erau surori gemene. Fiecare familie era compusa din sot, sotie si 4 copii cu varste cuprinse intre 2 ani si 16-17 ani. Si baieti si fete.
I-am urmarit un timp. Copiii se jucau intre ei. Era multa veselie si buna-dispozitie. Din sunetele scoase si tonul vocii, din comportament, din atitudine se vedea ca erau niste copii fericiti, nerasfatati, neobedienti. Cei mari aveau grija de cei mici, se stropeau cu apa, inotau, se jucau in nisip. Parintii interveneau foarte putin: intrau, cu randul, in apa cu fetitele mai mici, la pranz le-au ajutat sa manance, apoi le-au culcat. In rest doar ii supravegheau. Dar nu ca un gardian. Pe langa rolul de parinti, isi mai indeplineau si alte roluri sociale: de sot/sotie prin mici gesturi de tandrete intre parteneri, de sora – vorbeau mult una cu cealalta si rolul propriu, de a fi tu insati/insuti – citeau, se relaxau.
Nici o clipa parintii nu au ridicat tonul la copii si nici limbajul non-verbal nu a lasat sa se inteleaga ca i-ar fi certat sau ca ar fi dezaprobat ceea ce fac.
A fost un mic incident, cand cele doua copile s-au certat – asa cum o fac copiii de 2-3 ani. Una din mame a venit, le-a spus ceva pe un ton ferm si hotarat, aplecata fiind la nivelul lor, apoi a luat-o pe una de mana dreapta si pe cealalta de manuta stanga si le-a despartit. Mama a mai stat cateva clipe intre ele, ca un paravan, pana si-au potolit nervii si lacrimile. Adica cca. 20-30 de secunde. In mai putin de un minut totul a revenit la normal.
In acele momente mi-am dorit sa am patru copii. Dar nu m-a tinut mult.
Nu ai voie acolo! Nu mai tipa! Nu te smiorcai! E murdar, nu pune mana! Toate insotite de tipetele si plansetele unui copil de 3-4 ani, tinut de o manuta si tarat de mama lui prin nisip, pentru a-l indeparta de la niste sezlonguri, neocupate, pe care el ar fi vrut sa se urce.
Nu voi analiza acum aceste diferente de abordare a cresterii copiilor. Sunt diferente culturale, tin de dezvoltarea socio-economica a tarii, de modul in care au fost educati parintii la randul lor, de structura de personalitate a adultilor implicati in cresterea copiilor? Probabil din fiecare cate ceva.
Indemnul meu, catre fiecare parinte, este de a se gandi: Cum doresc eu sa fie copilul meu ca adult? Ce as dori sa creada despre el? Dar despre ceilalti oameni si viata? Care as dori sa fie sentimentele si emotiile preponderente in viata lui? Cum as dori sa se comporte si sa se raporteze la lume? In ce maniera as dori sa-si rezolve conflictele, sa-si castige existenta, sa interactioneze cu ceilalti?
Dupa ce va raspundeti la aceste intrebari vi se va clarifica si modul in care va veti creste copiii si veti constientiza ce mai trebuie sa schimbati la dumneavoastra. Daca nu sunteti o persoana optimista si fericita, degeaba va propuneti sa cresteti un copil care sa gandeasca pozitiv si sa se bucure de viata. Nu veti reusi. Tot ceea ce-i veti transmite copilului dumneavoastra – verbal si non-verbal – va fi, de fapt, ceea ce credeti si simtiti – adica pesimism si nefericire. In acest caz, schimbarea va trebuie facuta in modul vostru de a va raporta la viata si, de-abia apoi, la copil.
Etichete: comportament, conflicte, credinte, cresterea copiilor, emotii, parenting, psihologie, sentimente